ce-mai-citim

M-am gandit sa reiau insemnarile aici. O fi bine? 

Cunostintele mele in materie de istorie sunt minime si pe masura ce citesc astfel
de carti incep sa imi dau seama ca tind catre zero. Cartea e realizata tip documentar
in doua parti. In prima parte (“Istoria vikingilor”) sunt urmariti zorii istoriei
vikingilor, calea apuseana (separat norvegienii si danezii) si calea rasaritului.
Partea a doua (“Civilizatia vikingilor”) ofera date despre corabie (intr-adevar
cel mai cunoscut si mai sofisticat instrument viking), organizare militara, viata
economica, societate si realitatea ei cotidiana, literatura si arte, credinte
si cutume religioase.

In mare “Vikingii” este un bun punct de pornire in studiul istoriei nord europene.
Daca mai era nevoie de argumente suplimentare cu privire la descoperirea Americii
de catre vikingi, aici le-am gasit. In alta ordine de idei am inceput sa descopar
un popor de la care avem mai multe de invatat decat de ignorat.

Nu voi aminti decat un citat pe care l-am considerat semnificativ si oarecum
socant pentru mentalitatea de sfarsit de secol IX:

“Baza a societatii scandinave, bondi era omul liber prin excelenta. Indiferent de suprafata pamanturilor sale, taranul
exercita doua privilegii imperscriptibile: de a purta arme si de a avea un loc
in thing. Bondi vota prin lovirea sabiei de scut si il desemna democratic pe cel care va
urma sa poarte raspunderea conducerii. Aceste frumoase traditii s-au mentinut
si sunt ilustrate in replica data de un viking trimisilor lui Carol cel simplu
ce intrebau de numele sefului scandinav: “Noi nu avem stapan, noi suntem toti
egali!” … no comment

 

Frederic Durant – Vikingii, Editura Corint , colectia “Istorie universala, microsinteze”
coordonata de Serban Papacostea, Bucuresti 2003.

 

 

Imi pare rau ca am apucat sa citesc inainte “Toamna patriarhului”. Atunci cand
am citit-o mi s-a parut geniala nu numai din punct de vedere al stilului (parerea
asta ramane neschimbata) dar si din punct de vedere al subiectului (aici se schimba
ceva). Mi se parea mai originala tema din “Toamna patriarhului” pana sa imi dau
seama ca tot viata lui simon bolivar l-a inspirat in mare parte.

Una peste alta “Generalul in labirintul sau” are tot ce poate avea o carte semnata
Marquez: aventura, altruism , realitate si fictiune, groaza noptilor de suferinta
si savoarea aventurilor amoroase. Ultima calatorie a lui Simon Bolivar socheaza
prin forta launtrica a unui muribund si prin luciditatea chiar si a celor mai
adanci momente de angoasa.

 

“- Dimpotriva, replica generalul, nu perfidia dusmanului, ci zelul prietenilor
mi-a dus gloria de rapa. Ei au fost cei care m-au impins spre dezastrul Conventiei
de la Ocana, care mi-au intins plasa monarhiei, care m-au obligat sa umblu sa
fiu reales cu aceleasi argumente cu care apoi ma-u facut sa ma retrag din functie,
iar acum ma tin prizonier in tara aceasta, unde nu mai am ce cauta.

Ploaia deveni eterna iar umezeala incepu sa sape brese in amintire”

 

Oare cum reuseste Garcia Marquez cu fiecare roman de-al sau sa desavarseasca
fara gres un alt stil novelistic? Poate cineva sa conceapa expresia “roman in
stilul lui Garcia Marquez”? Sau poate cumva fi definit acest stil?

 

gabriel garcia marquez – Generalul in labirintul sau, ed. Rao , Bucuresti, 1996

O carte in care nu se intampla nimic si chiar daca se intampla stai si te intrebi
daca chiar a fost sau personajul viseaza. Ce frapeaza intr-adevar este capacitatea
autorului de a se pune in pielea unui tanar de 17 ani si de a exprima frustrarile
specifice varstei in termeni adecvati.

Sentimentul permanent pe care l-am trait pe tot parcursul romanului este acela
de asteptare. Asteptam sa se petreaca brusc ceva; ca si cum cineva putea sa iasa
in orice moment dintr-un colt intunecat al decorului si sa schimbe radical firul
actiunii. Romanul are o linie unitara, fara suisuri si coborasuri iar punctul
culminant lipseste cu desavarsire.

Cu toata monotonia actiunilor personajul central, Holden Caulfield, nu este nici
pe departe plat sau neinteresant. Din contra . Este un personaj activ, care nu
isi gaseste linistea nici un moment, genul de personaj pe care ti-l poti imagina
miscandu-si privirea in permanenta de parca ar cauta ceva nou. Nevoia de a cauta
i-o da si constientizarea rutinei in care ne petrecem viata si ne dezvoltam social,
rutina contra careia se revolta interior, pe care nu o intelege si nu o accepta.
Imaginatia lui depaseste conformismul epocii si starneste reactii diverse.

 

“Pana la urma am sunat-o pe Sally Hayes. Sally invata la pensionul Mary A. Woodruff
si stiam ca se intorsese acasa, fiindca imi scrisese cu cateva saptamani in urma.
Nu pot spune ca eram mort dupa ea dar o cunosteam de ani de zile si cu mintea
mea cea proasta credeam ca-i desteapta pentru ca stia o gramada de lucruri despre
teatru si piese si literatura si toate lucrurile astea. Cand cineva stie atat
de multe despre lucrurile astea, iti trebuie timp sa iti dai seama daca e prost
sau nu. In cazul lui Sally mi-au trebuit ani de zile ca sa descopar acest lucru.
Cred ca mi-as fi dat seama mult mai repede daca nu ne-am fi sarutat atat.”

 

“Totusi, lucrul cel mai grozav la acest muzeu era ca toate ramaneau intotdeauna
pe loc. Nimic nu se misca. Te puteai duce la muzeu de o suta de mii de ori si
tot gaseai eschimosul pescuind, dupa ce tocmai prinsese doi pesti, pasarile zurand
spre sud, cerbii, cu coarnele lor frumoase si picioarele lor subtiri, band apa
la izvor, si femeia indiana cu sanii goi tesand aceeasi patura. Totul era neschimbat.
Singurul lucru care se schimba erai tu. Nu ca ai fi fost mult mai batran sau,
ma rog…Nu asta. Dar erai altfel. Aveai poate un palton pe tine pe care data
trecuta nu-l avusesesi sau fetita care iti fusese pereche ultima data se imbolnavise
de scarlatina si acum aveai alta pereche. Sau nu eram insotiti de domnisoara Aigletinger,
ci de o suplinitoare. Sau ii auzisesi pe parinti certandu-se groaznic in baie
sau pur si simplu trecusesi pe strada pe langa o baltoaca cu benzina in care vazusesi
un curcubeu. Vreau sa spun ca erai cumva altfel – nu pot sa va explic ce vreau
sa spun. Si chiar daca as putea, nu stiu sigur dac-as vrea.”

 

“- Tie nu-ti place nimic.

Cuvintele ei m-au intristat si mai rau.

- Ba da! Ba da! sigur ca-mi place. Nu mai spune asta. De ce naiba spui asta?

- Fiinda e adevarat. Nu-ti place nici o scoala din lume. Nu-ti place asta. Nu-ti
place aia, nimic nu-ti place

- Ba da! Uite, vezi, gresesti…aicea gresesti. De ce naiba ai spus asta?

Mama ce ma intrista.

- Fiindca asa e, mi-a raspuns. Uite, da-mi un exemplu.

- Un exemplu? Un exemplu de lucru care-mi place? Bine!

………………………………………………………………………………………………………………………..

- Stii ce mi-ar placea mie sa fiu? am intrebat-o. Stii ce-as vrea sa fiu daca
as putea sa aleg?

- Ce? Si nu mai injura.

- Stii cantecu; ala: Daca cineva prinde pe careva venind prin lanul de secara. Mi-ar placea…

- E Daca cineva intalneste pe careva venind prin lanul de secara, spuse Phoebe. E o poezie de Robert Burns.

Avea dreptate. E “Daca cineva intalneste pe careva venind prin lanul de secara”. Dar atunci nu stiam.

- Am crezut ca-i Daca cineva prinde pe careva, i-am zis. In orice caz, in mintea mea am vazut o multime de copii mititei jucand
un joc in lanul intins de secara. Mii de copii – si nimeni in jur, adica nici
un om mare, in afar de mine. Si eu stau la marginea unei prapastii ametitoare.
Si stii ce fac? Prin copiii sa nu cada in prapastie. Vreau sa spun, cand alearga
si nu se uita pe unde merg, trebuie sa le ies in cale si sa-i prind. Asta as face
toata ziua. As sta de veghe in lanul de secara. Stiu ca-i o nebunie. Dar e singurul
lucru care m-ar tenta. Stiu ca-i o nebunie.”

 

J.D. Salinger – De veghe in lanul de secara, Editura Univers, Bucuresti 1997.

Am observat ca sunt multe persoane care se intreaba care e rostul beletristicii,
de ce sa pierdem vremea pentru a citi fanteziile altora. Cred ca acesta este unul
dintre criteriile care diferentiaza o scriere buna de una slaba. Dintr-o scriere
beletristica reusita aflam intr-un mod cu siguranta mai placut decat dintr-o carte
tehnica sau dintr-un manual detalii cu privire la majoritatea stiintelor cunoscute.
Cateva randuri referitoare la istoria, modul de viata sau obiceiurile unor oameni
dintr-o anumita perioada si locatie geografica pot deschide apetitul pentru acumularea
de noi cunostinte, te pot incita sa sapi mai adanc in esenta lucrurilor. Si la
ce bun toate astea? Voluntar sau involuntar, constient sau inconstient, fiecare
dintre noi incearca sa se descopere si sa exprime ce a descoperit. Cel putin la
fel de eficient ca o carte de psihologie regasirea unei parti a fiecaruia dintre
noi intr-un anumit personaj imaginat de scriitori ne ajuta sa ne recompunem din
niste bucatele pe care de cele mai multe ori doar le banuim.

 

“Poate ca sunt eu cel dintai ignorant care sa fi ghicit lucrurile despre care
n-aveam nici o idee venita dinafara. Poate ca tot asa multi inaintea mea s-au
intrebat ce se petrece cu ei insisi si au murit fara sa afle nimic. Bieti oameni
ce suntem! adauga Patience: nimeni nu ne interzice nici excesul muncii fizice,
nici al vinului si nici unul din abuzurile care pot sa ne distraga inteligenta.
Sunt oameni care platesc scump munca bratelor, pentru ca cei saraci spre a acoperi
nevoile familiei lor, sa munceasca peste puterile lor; exista carciumi si alte
locuri inca si mai primejdioase, de unde guvernul scoate, se spune, beneficii;
exista de asemenea preoti care se urca in amvon ca sa ne spuna ce datoram seniorului
si niciodata ce ne datoreaza seniorul noua. Nu exista scoli in care sa ne invete
cineva care sunt drepturile noastre, in care sa fim invatati sa distingem nevoile
noastre adevarate si oneste de nevoile rusinoase si funeste, in care sa ni se
spuna in sfarsit la ce putem si la ce trebuie sa ne gandim cand am asudat toata
ziua pentru altii si cand ne-am asezat seara in pragul colibelor noastre privind
stele rosii aparand la orizont.”

 

“Taranii nu sunt filosofi; au vanitate, le place fanfaronada, mananca putinul
pe care il castiga si n-au prevederea sa se lipseasca de o mica placere ca sa
puna deoparte ceva pentru vremurile de nevoie. In sfarsit, nu stiu sa administreze
banul; au datorii si daca le au, atunci cand au bani, nu si le platesc. Nu se
gandesc la ziua de maine, platesc o dobanda mare, cat le-o cer camatarii, cu putinii
bani primiti cumpara o canepiste sau vreo mobila, pentru ca vecinii sa se mire
si sa fie gelosi. Datoriile cresc deci de la an la an, si cand se incheie socotelile,
se vad obligati sa vanda canepistea si mobila, pentru ca creditorul, care e intotdeauna
unul dintre ei, vrea sa i se restituie de indata banii si dobanda cea mare, in
asa fel incat nimeni nu poate rezista. Totul se duce, capitalul inghite capitalul;
dobanzile inghit venitul, taranul intre timp imbatraneste si nu mai poate munci.
Copiii il parasesc pentru ca i-a crescut rau si au aceleasi pasiuni si aceleasi
vanitati ca si el; trebuie sa-si ia desaga si sa mearga din poarta in poarta sa
ceara paine, pentru ca s- obisnuit cu painea si n-ar putea sa manance radacini
ca vrajitorul Patience, lepadatura naturii, pe care toata lumea il uraste si il
dispretuieste pentru ca nu s-a facut cersetor . Cersetorul, de altfel, nu-i deloc
mai nenorocit decat zilierul. El nu are o mandrie prosteasca, deci nu sufera.
Oamenii din tinut sunt buni; nici unui cersetor nu-i lipseste un adapost si o
supa calda; taranii ii incarca desaga cu bucati de paine, asa ca poate sa isi
tina din asta cateva pasari si un purcel in coliba unde lasa un copil si o ruda
batrana sa ii ingrijeasca animalele. Se intoarce in fiecare saptamana acasa unde
sa petreaca doua sau trei zile nefacand nimic si numarand piesele de doi bani
pe care le-a primit. Aceasta biata moneda ii serveste adesea ca sa isi satisfaca
maruntele nevoi pe care le impune trandavia, Un fermier fumeaza foarte rar; multi
cersetori nu se pot lipsi de tutun si si-l procura cu mai multa lacomie decat
painea. Asa ca cersetorul nu-i mai de plans decat muncitorul.”

 

George Sand concluzioneaza prin vocea personajului principal Bernard Mauprat:

“Doriti-va sa aveti un sfatuitor sincer, un prieten sever, sa nu-l iubiti pe
cel ce va linguseste ci pe cel care va corijeaza. Nu credeti in fatalitate , cel
putin nu indemnati pe nimeni sa se lase in voia ei.”

 

Personaje bine conturate, intriga bine inchegata, stil placut.

 

George Sand – Mauprat, Ed Eminescu, Bucuresti, 1971

Are George Sand o capacitate fantastica de a disocia binele de rau si de a le
pune pe fiecare in cate un personaj asa, in starea lor pura. Nuantele de gri sunt
vag conturate si se regasesc in special in personajele secundare. Daca exista
raiul si daca cineva il va descoperi aceasta cu siguranta este Micuta Marie (insotita
eventual de Fadette dintr-o alta scriere de aceeasi autoare).

Am citit cartea cu o mare pacere. Mi s-a revelat o lume despre care nu stiu daca
a existat vreodata asa cum e descrisa la George Sand si o tipologie umana care
cu siguranta e o raritate daca nu chiar imposibil de gasit.